TOTUL DESPRE SANTUR

Santoor (sau santur, sadouri, santour) este un țambal ciocănit sau o țiteră lovită, răspândită în Orientul Mijlociu și în Asia de Est, iar instrumente din aceeași familie se găsesc chiar și în estul Europei. Este folosit în diverse genuri muzicale din Iran, Irak, India, Kașmir, Turcia, Grecia, Armenia, China și Tibet.

Se crede că acest instrument își are originea în Persia. Originea santurului merge mult înapoi, până în epocile babiloniană antică (1600 – 911 î.e.n.) și neoasiriană (911 – 612 î.e.n.); din documentele iconografice ale acelor epoci reiese că era un fel de harpă purtată orizontal și lovită cu două bețe, la fel ca astăzi. În Biblia ebraică (Vechiul Testament), santir este menționat printre instrumentele din orchestra lui Nabucodonosor, regele Caldeii. Referințele istorice continuă și este interesant că egiptenii consemnează diferența dintre el și qanun în secolul al 16^-lea.

Relația dintre santurul persan și santurul indian

SANTURUL PERSAN

Santurul persan ocupă un loc important în orchestra tradițională persană; are un loc și în motrebi (muzică de divertisment), dar niciodată în muzica populară. Santurul persan contemporan are o cutie din lemn de nuc în formă de trapez. Peste această cutie sunt întinse corzi metalice, lovite cu mici ciocănele sau baghete din lemn numite mezrab. Corzile sunt fixate în cuie de ambele părți, iar santurul persan se acordează cu ajutorul cuielor metalice de acordaj din dreapta. Santurul persan are un mare potențial melodic: la acest instrument se pot cânta 27 de note diferite. Corzile sale de bas sunt din alamă, iar cele înalte din oțel. Există trei coruri de corzi: cel mai grav, unul care sună cu o octavă mai sus și seria cea mai înaltă, a treia octavă, fiecare între E și F. Acordajul poate fi modificat cu ușurință prin ajustarea poziției călușurilor. Corzile produc un sunet subțire și strălucitor, bogat în armonice. Timbrul său este aproape magic și fermecător.

SANTURUL INDIAN

Același sunet fermecător poate fi auzit și în muzica indiană. Santurul indian a intrat de curând în muzica hindustană prin Kașmir, în nord-vestul subcontinentului indian, unde a fost cântat în mod tradițional la ceremoniile cu acompaniament muzical ale sectei sufite a islamului. În Asia de Sud, santurul indian a fost cântat doar în regiunea Kașmir. Este asemănător santurului persan, deși este mai mic și se ține în poala interpretului; în schimb, acordajul său este diferit. Santurul din Kașmir este instrumentul principal al ansamblului de muzică cultă religioasă sufyana kalam („rostire sufită”). Acompania cântecele kalam într-un mic ansamblu alcătuit din setar, dukra (tobe) și saz-i-kashmir (vioară cu țepușă).

Aceste cântece alcătuiau un repertoriu cântat în peste 50 de moduri, unele cu nume de raga indiene, altele din Orientul Mijlociu. Shiv Kumar Sharma (scris și Shivkumar sau Sharma), virtuoz al santurului indian, a introdus santurul în muzica raga hindustană la mijlocul secolului al 20^-lea. Instrumentele cu înălțime fixă, precum santurul indian, nu erau foarte potrivite muzicii indiene, deoarece nu puteau reda sunetul de portamento derivat din voce (în care vocea alunecă de la o notă la alta, trecând prin notele dintre nota de început și cea de final), însă Sharma a introdus o tehnică virtuoză a baghetelor, care poate genera sunetul portamentoului vocal prin sincronizare și tremolo. De atunci, popularitatea santurului indian a crescut și este auzit adesea chiar și în coloanele sonore ale filmelor și în concertele de muzică populară din India.