Cum să alegeți un ney turcesc

Neyul turcesc este un flaut de trestie cu insuflare terminală, termen derivat din persanul nay, „trestie”, o variantă otomană a vechiului ney. Împreună cu lăuta turcească tanbur și vioara turcească kemençe, sunt considerate cele mai tipice instrumente ale muzicii clasice turcești. Neyul turcesc are un design simplu, însă poate atinge un ambitus de trei octave. Neyurile turcești sunt împărțite în mai multe categorii în funcție de lungime și pot produce tonuri mai joase decât neyul arab.

Neyul turcesc are șapte orificii pentru degete, șase pe partea din față a instrumentului și unul pe spate. Orificiul pentru degetul mare de pe spate nu este centrat, ci înclinat spre stânga sau spre dreapta, în funcție de faptul că instrumentul a fost conceput pentru a fi cântat cu mâna stângă sau cu mâna dreaptă deasupra.

O caracteristică ce distinge neyul turcesc de instrumentele similare din alte culturi este muștiucul evazat, sau suportul pentru buze, numit baspare- bashpare, realizat în mod tradițional din corn de bivol de apă, fildeș sau abanos, dar în prezent multe sunt din plastic sau dintr-un material durabil similar. Neyul turcesc se cântă apăsând bashpare-ul pe buzele aproape închise și înclinând flautul astfel încât un jet îngust de aer să poată fi suflat din centrul buzelor spre muchia interioară, la stânga sau la dreapta, în funcție de faptul că flautul este construit pentru stângaci sau pentru dreptaci. Această tehnică oferă un volum mai redus, dar un sunet mai bine controlat, în comparație cu tehnica folosită la neyul persan sau la tsuur-ul mongol, care se cântă prin plasarea muștiucului sub buza superioară, în contact cu dinții.

Vă poate interesa și: Ghid de muzică persană- Totul despre muzica persană
Inele de argint numite parazvane sunt fixate la ambele capete ale instrumentului pentru a preveni crăparea. Cele mai joase tonuri se numesc tonuri „dem” (respirație). Semitonurile specifice muzicii clasice turcești se obțin prin deschiderea unor orificii pe jumătate sau pe un sfert. Alte semitonuri se obțin printr-o ușoară rotire a capului.

În comparație cu majoritatea flautelor cu dop și a instrumentelor cu ancie, neyul turcesc este foarte greu de cântat la început; adesea sunt necesare câteva săptămâni de exercițiu doar pentru a produce un sunet corect și chiar mai mult pentru a obține întregul ambitus de înălțimi. Un cântăreț priceput la ney poate produce în jur de 100 de tonuri diferite, identificabile, într-un ambitus de două octave și jumătate sau mai mult.

Vă poate interesa și: Totul despre neyuri - Diferențele dintre neyuri
Neyul turcesc, împreună cu kudüm-ul, sunt cele două instrumente principale ale muzicii Mevlevî, dar au fost folosite pe scară largă, încă din perioade foarte timpurii, și în muzica laică. Există mai multe dimensiuni diferite de ney, fiecare cu propriul nume, printre care (de la registrul grav la cel acut) bolahenk, davut, sah, mansur, kizneyi, müstahsen și sipürde. Aceste nume sunt folosite ca acordaje (ahenk) în muzica clasică turcească. Dintre cele douăsprezece dimensiuni de neyuri, șapte sunt acordate pe tonuri naturale, iar cinci pe semitonuri. Semitonul fiecăruia dintre tonurile principale este cunoscut ca maybeyn. Există și neyuri cu o octavă deasupra neyurilor din registrul cel mai grav, precum neyurile bolahenk și davut; acestea sunt cunoscute ca neyuri nisfiye.

Pentru mai multe informații, vă rugăm să consultați colecția noastră de neyuri turcești